Comunitatea Academică a Școlii de Arhitectură
Acest demers este dedicat Școlii de Arhitectură, devenirii ei, dar mai ales comunității academice, a celor ce au inițiat-o, susținut-o, construit-o, a celor ce au trudit pentru cauza acestei profesii și dincolo de ea, pentru cauza acestei științe sau pentru cauza acestei arte, transformând-o într-un „crez”.
Ieșind din zona difuză a apartenențelor la diverse meșteșuguri, de la hotărnicie, la zidărie sau la zugrăveli, arhitectura se revendică în țările române ca disciplină de „învățare” la începuturile secolului al XIX-lea când iluminismul începe să pătrundă în curțile domnești. Acest secol agitat, străbătut de răscoale, revoluții și mișcări de independență transformă arhitectura într-un manifest de identitate națională dar, paradoxal, și într-un gest de apartenență la modernitate ca viziune transfrontalieră progresistă.
La ctitoria învățământului de arhitectură au contribuit: clerul, cinul boieresc, dregătorii, marii cărturari, ziditorii, inginerii-arhitecți, artiști plastici, sculptori și pictori, istorici, teoreticieni, filosofi, sociologi. Printre primii pomeniți au fost: domnitorii Scarlat Calimachi, Ion Caragea, Mitropolitul Veniamin Costachi, Gheorghe Asachi, Gheorghe Lazăr, Generalul Kiseleff, Theodor Aman, Alexandru Costinescu, Alexandru Orăscu, care vor propune primele structuri de învățare, vor gândi în ce „tagme” și „clas”-uri se învață și ce se învață, multă și diversificată teorie mai ales a unei matematici solide, bazată pe practică directă în domeniile geodeziei, topografiei, ingineriei și „arhitecturii”.
Evidențierea evoluției istorice a învățăturii și predării arhitecturii, identificarea materiilor suport, analize privind polivalența și dinamica disciplinelor de studiu formează o construcție arborescentă de traseu curricular. Structura corpului profesoral, bazinul formativ, regional, sociopolitic, etnic, religios, apartenența la mișcările ideologice ale timpului structurează o dinamică istorică sincronă. Majoritatea membrilor corpului academic au fost profesioniști de elită, cu rezultate deosebite în edificarea patrimoniului construit național, cât și în generarea de politici de protejare a monumentelor, de scriere a istoriei spațiului construit românesc, cu poziții instituționale remarcabile, deputați, senatori, primari, conducători de intuiții cu recunoaștere academică, premiați și medaliați.
Cercetarea urmărește nu numai evidențierea personalităților ce au contribuit la crearea și consolidarea școlii românești de arhitectură, cât și la identificarea aportului educațional al întregului corp academic, exemplificat prin parcursul profesional a peste 396 de dascăli în decursul a 210 ani (1813-2022) de formare și consolidare a învățământului superior de arhitectură.
Momentul prilejuit este aniversarea a 130 de ani de la înființarea Școlii de Arhitectură de către Societatea Arhitecților Români în 1892, precursoare a actualei Universități de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”, București. Astfel, în 1892 prin formarea Școlii proprii de Arhitectură a Societății Arhitecților Români ca principal obiectiv la un an de la înființare în 1891, au fost puse bazele unei instituții de elită în peisajul educației românești în care au predat mari arhitecți ai timpului (Ion Mincu, Ion N. Socolescu, Paul Smărăndescu, Statie Ciortan, N. Ghyka Budești), profesori care au diseminat printre discipoli preocupările pentru definirea unui stil de arhitectură autonom național cât și unul racordat la provocările revoluției moderniste. Inițierea în epocă a studiului și interpretării arhitecturii vernaculare cât și al istoriei arhitecturii culte civile și religioase vor genera treptat politici publice de protecție a patrimoniului construit și de inițiere a proiectelor de restaurare.
Lecția excelenței în domeniul învățământului superior de arhitectură cu baze solide în prima jumătate de secol XX, realizate de generațiile de arhitecți dublu licențiați în România și ca bursieri în străinătate și continuate de elevii lor în perioada în care s-au construit instituțiile naționale ale statului, a continuat performant și în epoca regimului totalitar postbelic, în limitele și restricțiile impuse de către clientul-stat. În perioada recentă, datorită recompunerii breslei, re-legării relației pierdute cu clientul privat, a vocilor societății civile și a colaborărilor didactice transfrontaliere, învățământul devine interdisciplinar dar și ultraspecializat iar matematica solidă de la început, devine magic integrată în proiectarea asistată de calculator. Modelarea de ghips sau lut devine modelare 3D și se transfigurează în realitate virtuală.