ro | en
Prima paginăPublicații › Arhitectura de interior în România - O istorie din…

Arhitectura de interior în România - O istorie din prima jumătate a secolului XX. Vol. 2 : Arta 1900

Mariana Croitoru
ISBN 978-606-638-350-9
suport media: tipar
în curs de apariție (2024)

„Arhitectura de interior în România” este o istorie din veacul de modernitate 1850-1950. Acest demers poate fi comparat cu acela al realizării unei fresce secvențiale a evoluției arhitecturii de interior în România. Este vorba însă de o arhitectură care merită (re)descoperită, fie și numai pentru a putea fi apreciată la adevărata ei valoare. În altă ordine de idei, se poate afirma că arhitectura românească se dezvoltă în contextul european al acelor timpuri, predominanța academismului francez fiind firească prin raportare la ceea ce se întâmpla în restul continentului. Această evoluție continuă, la fel de firesc, odată cu apariția artei 1900, care se manifestă sub mai multe forme în țara noastră. În timp ce în Vechiul Regat, sunt vizibile influențele Art Nouveau-ului francez, în Transilvania se manifestă Secessionul austriac și cel maghiar, prin intermediul arhitecților maghiari și al școlilor lor de meserii. În Vechiul Regat, „vedeta” este, fără discuție, neoromânescul, născut din dorința arhitecților români de a promova un curent care să se poată numi „național”, inspirat în principal din valorile și tradițiile vechii arhitecturi feudale și populare românești, în special cea bisericească și cea vernaculară. Artizanul acestui curent, care nu își extrage seva în totalitate din tradiția noastră, ci și din anumite elemente ale artei 1900 din Italia sau Spania este arhitectul Ion Mincu. În urma acestor demersuri, „stilul românesc”, așa cum era numit inițial, devine ulterior „neoromânesc” și este abordat de majoritatea arhitecților începutului secolului XX, până după Primul Război Mondial. Deși este preponderent, acesta coexistă cu academismul francez și, pe alocuri, începe să primească elemente moderniste, care îi simplifică exprimarea.
Având în vedere că, spre deosebire de eclectism, neoromânescul oferă țării noastre veritabile personalități ale arhitecturii, am considerat că cele mai importante lucrări ale fiecăreia dintre acestea merită analizate în subsecțiuni separate, care poartă numele respectivilor arhitecți. Cea mai importantă etapă cronologică a evoluției arhitecturii românești moderne este perioada interbelică, care marchează desăvârșirea acesteia. Este epoca României Mari, în care statul român se bucură, mai ales în anii 1930, de o prosperitate unică în istoria poporului nostru. Este perioada „luptei surde” între tradiție și modernism. În acest context, coexistă trei orientări: neoromânescul, devenit „stil oficial” după Marea Unire din 1918, eclectismul târziu de factură clasică și modernismul. Prin prisma concepției moderniste, arhitectura de interior tinde către o cât mai pronunțată simplitate și o subordonare a detaliilor organizării funcționale. Aceasta din urmă, la rândul său, pune pe primul plan asigurarea igienei și a luminozității spațiilor interioare. Programele de arhitectură ale modernismului sunt din cele mai variate, de la locuințe, unde se manifestă la debut, la programe industriale, programe de agrement și sedii ale unor importante instituții publice.
În volumul al II-lea al lucrării, evoluția arhitecturii românești continuă la fel de firesc, odată cu apariția artei 1900, care se manifestă sub mai multe forme în țara noastră. În România există discrepanțe mari între arta 1900 din Vechiul Regat și cea din Transilvania aflată sub ocupație austro-ungară. În timp ce în Vechiul Regat, sunt vizibile influențele Art-Nouveau-ului francez, în Transilvania se manifestă Secessionul austriac și cel maghiar, prin intermediul arhitecților maghiari și al școlilor lor de meserii.